Chipul ei senin odihnea pe toţi, căci purta în inimă pacea Duhului Sfânt şi bucuria mântuirii. Niciodată nu lipsea de la sfintele slujbe, afară de mare nevoie. Iar la chilie îşi făcea zilnic canonul de schimnică, adică 600 de metanii şi 1200 de închinăciuni, citea la Psaltire, postea după rânduială şi slăvea neîncetat pe Dumnezeu prin rugăciunea inimii. Pentru viaţa ei duhovnicească, a fost stareţă a Mănăstirii Văratec între anii 1942-1946, devenind povăţuitoare a celei mai mari mănăstiri de călugăriţe din România, care număra pe atunci peste 500 de maici şi surori. Din anul 1954 până în anul 1972 a fost pentru a doua oară stareţă şi mamă duhovnicească a acestei sfinte mănăstiri, crescând şi povăţuind sufleteşte pentru Hristos peste 1000 de călugăriţe.
Schimonahia Pelaghia Amilcar, de la Mănăstirea Văratec (1885-1981)
Cuvioasa schimonahie Pelaghia era fiica preotului Vasile Amilcar, din Humuleşti (Târgu-Neamţ). Primind de mică o bună educaţie duhovnicească, a fost rânduită de Dumnezeu să intre în nevoinţa monahală la Mănăstirea Văratec, chiar de la vârsta de 5 ani, cum era obiceiul în acea vreme. Maica ei duhovnicească, Meropia Vasian, a crescut-o în mare frică de Dumnezeu, a dat-o la şcoală şi a deprins-o lucrarea tuturor faptelor bune, făcând-o mireasă smerită a lui Hristos. La vârsta de 18 ani a primit tunderea monahală, luând marele şi îngerescul chip al schimniciei, prin vestitul Ieroschimonah Ioanichie Moroi, egumenul Mănăstirii Sihăstria, care îi era duhovnic. Fiind foarte ascultătoare, mulţi ani a fost eclesiarhă mare, îngrijind cu toată evlavia de Casa Domnului. Venea cea dintâi la biserică, avea grijă de buna rânduială a sfintelor slujbe, păstra cu sfinţenie veşmintele, curăţenia şi tipicul bisericii şi se întorcea la chilie cea mai de pe urmă.
Niciodată nu lipsea de la sfintele slujbe, afară de mare nevoie. Iar la chilie îşi făcea zilnic canonul de schimnică, adică 600 de metanii şi 1200 de închinăciuni, citea la Psaltire, postea după rânduială şi slăvea neîncetat pe Dumnezeu prin rugăciunea inimii. Chipul ei senin odihnea pe toţi, căci purta în inimă pacea Duhului Sfânt şi bucuria mântuirii.
Pentru viaţa ei duhovnicească, a fost stareţă a Mănăstirii Văratec între anii 1942-1946, devenind povăţuitoare a celei mai mari mănăstiri de călugăriţe din România, care număra pe atunci peste 500 de maici şi surori. Din anul 1954 până în anul 1972 a fost pentru a doua oară stareţă şi mamă duhovnicească a acestei sfinte mănăstiri, crescând şi povăţuind sufleteşte pentru Hristos peste 1000 de călugăriţe. Însă între anii 1959-1961, când au fost scoşi din mănăstiri câteva mii de călugări tineri, ca urmare a decretului ateist de atunci, schimonahia Pelaghia, stareţa mănăstirii, cu greu a reuşit să mângâie şi să aline întristarea fiicelor sale duhovniceşti, izgonite din sfintele lăcaşuri. Însă, cu mila Domnului, după câţiva ani, toate s-au întors la chiliile lor.
Ajungând la vârsta de 87 de ani, schimonahia Pelaghia s-a retras din stăreţie şi, înmulţind rugăciunea şi nevoinţa de zi şi de noapte, şi-a petrecut ultimii ani în adâncă smerenie, osteneală şi lacrimi, cugetând ziua şi noaptea la cele cereşti. Simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, şi-a cerut iertare de la fiicele sale sufleteşti, s-a mărturisit din copilărie, a primit Preacuratele Taine şi, sărutându-le pe toate, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, Mântuitorul lumii.
(sursa: doxologia.ro)